Statistici 15 mai 2011

Orar pentru Rebeca

Mi-a scris o scrisoare simplă, pe două pagini rupte de la mijlocul caietului de română. Nu, nu are computer şi nici telefon nu are acasă ca să-mi scrie email sau să mă sune. N-a cerut nimic, nici măcar să mă rog pentru ea, a scris doar să se descarce…

Mama i-a murit în urmă cu doi ani. Ea are şaisprezece ani şi mai are cinci fraţi mai mici. Toţi la şcoală… Cel mai mic a intrat în clasa întâi. E boboc. Următorul, e în a treia. Ea se trezeşte la şase şi jumătate, pregăteşte dejunul pentru ceilalţi, la ora şapte îi trage din pat, îi duce la baie, îi ajută să se îmbrace şi la şapte şi jumătate îi duce la şcoală. Apoi fuge şi ea la liceu. Întârzie, dar profesorii ştiu de ce, şi închid ochii.

Tatăl e plecat pe şantier, vine doar vinerea acasă şi luni dimineaţa pleacă înainte de a se trezi toţi.

La ora doisprezece Rebeca noastră, se cere de la oră, fuge la şcoala generală, îi ia pe cei mai mici, îi duce acasă, apoi merge din nou la ore, de la unu la două şi iar acasă. Pregăteşte masa de amiază, face lecţiile cu cei mai mici, spală, calcă. Seara se roagă cu ei la ora nouă, dar la ora şapte şi jumătate seara îi hrăneşte iarăşi. Ea îşi face temele după ora douăzeci şi unu. De obicei până la miezul nopţii. A doua zi o ia de la capăt când ceasul sună la şase şi jumătate.

Duminica îi duce la biserică şi ea e învăţător la Şcoala duminicală. „Nici duminica nu scap de copii.”

De fapt mi-a scris pentru a-şi oferi serviciile Organizaţiei Cireşarii. Îi place engleza şi vrea să traducă din materialele noastre. M-am gândit că probabil va avea timp de la doisprezece la unu noaptea…

Vladimir Pustan

Marginea şi buricul pământului

Poate cineva îşi imaginează că e simplu să închiriezi o casă de cultură sau o sală de sport dintr-un oraş mare. Oricum, nu-i gratis.

Oricum nu-i nici idilic deşi s-ar părea, să mai închiriezi două microbuze, să mai aduni aparatură acustică, instrumente, oameni, să-l iei pe Beni Dudaş bolnav de acasă, să nu dormi o noapte, să te rogi pe drum să poţi vinde CD-uri şi cărţi să ai bani de microbuze, să mănânci sandviciuri cu gust de nitroglicerină şi după toate astea, când ajungi în oraşul cel mare, să ai surpriza de-al vedea pe el sau pe ei, îmbrăcaţi în costume ţepene, cu sau fără cravată care-ţi spun, uitându-se chiorâş la blugii tăi şifonaţi din dubă, că ai venit degeaba.

Că toţi tinerii din oraşul acela sunt evanghelizaţi, că ei şi-au făcut datoria ca biserică, că Evanghelia a ajuns deja la marginea pământului şi că eu fac umbră pământului, tăind frunze la câinii sătui de bucatele tari şi alte asemenea prostii. Îţi dai seama că eşti pe nicăieri, oricum miroşi a lup singuratic, de ce n-ai făcut evanghelizarea prin biserică?

Pentru că nu voiam să recite şi nevastă-ta o poezie şi nici sora Geanina, care  ţi-e nepoată, să cânte guiţat o cântare şi că mă enervează corul vostru în care sopranele au material mai mult în batic decât în fustă.

I le spui pe toate, un cablu de la microfon nu merge, o boxă a fost scăpată pe jos, proiectorul face fiţe, predici cu gura uscată, simţi că Dumnezeu se plimbă prin sala aia de sport, dar tu doreşti doar un pahar de apă, tinerii vin la chemarea de la sfârşit cu cercei în nas şi în buric, plâng, se pun pe genunchi şi recunoşti că ceata aceea de tineri ce s-au predat sunt din alt oraş pentru că după statistica „lui” toţi tinerii sunt evanghelizaţi. Poate că sunt de pe altă planetă, te gândeşti în timp ce vii spre casă, în cealaltă noapte nedormită. O groapă perfidă îţi face praf o bucşă de la trapez. „N-ai vândut destule CD-uri” îi spun Dumitriţei. Ea îmi spune că „el” a certat-o copios pe coridor că vindem Cuvântul Domnului pe bani. „În dar aţi primit, în dar să daţi!” Apoi s-a dus acasă obosit, iar eu v-am spus o întâmplare nereală şi neîntâmplată vreodată şi în vecii vecilor, iar orice asemănare cu realitatea e pur întâmplătoare, fiind rodul imaginaţiei mele obosite, care a încercat să pătrundă sensul metafizic al evanghelizării pe invers, de la capăt la buricul pământului.

Vladimir Pustan